Recenzie-Agonie și extaz (vol 1& 2) de Irving Stone

Titlu: Agonie și extaz (vol 1& 2)

Autor: Irving Stone

Editura: Polirom

Nr. Pagini: 1016

Traducere: Geo Dumitrescu, Liana Dobrescu

Punctaj: 4.8⭐/5⭐

,,-N-am fost niciodată mai fericit.

-Da, fericirea-i să tragi linii de cărbune cu mâinile tale murdare.
-Dar linii frumoase de cărbune, protestă Michelangelo.”

,,Un artist în culmea puterilor lui trăieşte pe un tărâm în afara fericirii umane.”

Că vorbim de artiști, că vorbim de elevi ai școlii de Arte, că vorbim de persoane simple, chiar și de copii, că vorbim de bătrâni sau de tineri, indiferent că au sau nu legături cu arta sau cu Italia, nu e nimeni care să nu fi auzit vreodată de marele Michelangelo.

Agonie și extaz este cea mai reală și cea mai plină de însemnătate, emoție și profunzime biografie care se va scrie vreodată despre cel care a purtat numele de Michelangelo Buonarroti.

Această biografie este despre agonie, despre luptele interioare ale lui Michelangelo între credință, artă și dorința de perfecțiune, suferințele fizice, munca epuizantă, conflictele cu rivalii și cu cei care îi criticau arta, singurătatea și sacrificiile pe care le-a făcut pentru arta sa...și extaz, plăcerea de a da naștere perfecțiunii întruchipate.

Pentru că, dacă ar fi să descriu totul în câteva cuvinte, tot ce aș putea spune ar fi că Michelangelo a țintit mereu către perfecțiunea pură. Iar acest lucru l-a obsedat. De la un copil temător, care primea bătaie de la tatăl său de fiecare dată când vorbea despre artă, de la tânărul visător, cu aspirații mărețe și cu speranță în suflet, la geniul care a dat naștere celor mai mari și mai sublime opere de artă din istorie.

Pas cu pas, înaintăm în toate etapele prin care a trecut tânărul Michelangelo pentru a atinge perfecțiunea aproape divină din operele sale.

Poate că vorbim despre o biografie, însă Irving Stone a presărat un strop de ficțiune în dialogurile și în întâmplările trăite de artistul desăvârșit despre care a studiat timp de mai bine de șase ani, pentru a da naștere acestei cărți. Iar asta nu a făcut decât să dea o notă și mai emoționantă cărții.

Anii de ucenicie ai lui Michelangelo au fost grei, însă dragostea sa pentru pictură și sculptură l-a împins către acțiuni care au fost mai crunte decât orice ucenicie și orice critică din partea rivalilor săi.

Din dragostea de a atinge perfecțiunea, Buonarroti a studiat ani de zile cadavrele dintr-o basilică, în întuneric, la lumina unei lumânări, pentru a stăpâni cu o perfecțiune aproape bolnavă anatomia umană. Și pentru că în secolul XV era aproape imposibil să deții informațiile care astăzi ne sunt la îndemână peste tot, Michelangelo a ajuns să disece cadavrele pentru a învăța și pentru a vedea cum poate arăta pe interior fascinantul corp uman pe care îl sculpta cu o așa adorație și desăvârșire.

De parcă ar fi fost o iubită cu care făcea dragoste, marmura se unduia în mâinile lui și prindea viață cum nu s-a mai văzut vreodată în rândul sculptorilor. Iar Michelangelo gândea în propria să minte că sculptatul era un act de amor, într-adevăr. Și, de aceea, nimeni nu îi putea înțelege vreodată idealurile și dependența față de artă.

Nu a avut deloc o viață ușoară, însă nu a existat vreodată moment în care să nu creeze. Lui Michelangelo nu îi era necesar aerul, ci arta.

Agonie și extaz. Durere, boală, suferință și drama de a trăi printre cadavre pentru a da viață sublimului și...sublimul întruchipat în statui care, la o simplă privire, păreau gata să se ridice și să umble, precum niște îngeri din înaltul cerului coborâți pe pământ. Asta a fost viața lui. O cruntă agonie, un dulce extaz.

Sunt îndrăgostită de Michelangelo. Sunt îndrăgostită de arta lui, de minunățiile care au ieșit din două mâini care au fost nevoite să facă lucruri cu totul sumbre în numele perfecțiunii. Îndrăgostită e puțin spus. Pentru că nu cred că a existat vreodată un artist mai minunat decât el.

Ca și artist, cartea lui Irving Stone are asupra mea un impact colosal. Mai ales că, de ceva vreme, am început să desenez operele acestui om minunat și, implicit, am început să rezonez cu el și cu o fărâmă din ce a fost cândva viziunea sa.

Am citit această carte cu o fascinație uluitoare, șocată de frumusețea unei vieți atât de triste. Nu mă așteptam deloc să fiu atât de prinsă de o biografie scrisă în 1960, despre un om care a trăit în secolul XV. Viața lui prezentată în aceste cărți nu numai că mi s-a părut grea, însă mi s-a părut atât de tristă, dezolantă și crudă. Ceva aproape de nemeritat pentru un asemenea geniu.

M-a impresionat felul în care a fost prezentat sufletul lui. M-a impresionat gândul că Michelangelo a fost un copil neînțeles, niciodată susținut, iubit și protejat. A fost un adolescent plătit mult prea puțin pentru arta sa și un tânăr care merita un renume care să bubuie în lumea artei. Merita recunoaștere, fără să fie nevoit să facă gestul celebru când a terminat de sculptat La Pietà.

Simt că aș citi despre o existență divină. Ca și când aș avea în mâini ceva sacru, nu doar o biografie a unui artist. Am adorat toate detaliile și termenii care trimit către artă și pictură, termeni nemaiîntâlniți în lecturile mele, dar care îmi sunt atât de familiari! Am adorat modestia și inocența lui, însă voi fi mereu șocată de acei ani în care acest om genial a fost nevoit să studieze cadavre.

Aproape că este nevoie să ai un stomac puternic pentru a citi acele pasaje, iar pentru cineva care are o imaginație foarte bogată este cu atât mai greu. Poate că a existat și o doză de nebunie în toate astea, însă dorința sa de perfecțiune face ca Michelangelo să fie un geniu. Și cred asta cu tărie, indiferent că această genialitate a fost vreodată combinată și cu ceva mai mult.

Nu există cuvinte care să poată exprima vreodată măreția, talentul și sublimul lui Michelangelo, iar tot ce mai pot spune este că aș da foarte mult să ajung în această existență la talentul pe care acesta l-a avut.

L-am iubit și îl voi iubi mereu pentru frumusețea pe care a lăsat-o în lume și pentru ce a însemnat el pentru artiștii care au venit după, cât și pentru amprenta pe care și-a pus-o pe noi toți, cei care cochetăm cu minunatul act de a crea ceva ce înainte nu exista în lume. Michelangelo a fost o temelie pentru multe ce există în această lume frumoasă. A fost geniu, a fost desăvârșit.

Am iubit Agonie și extaz din suflet. Și știu că toți artiștii vor iubi această carte, însă chiar și cei care nu au neapărat o latură artistică sau talent pentru a crea, vor iubi această poveste atât de frumos scrisă și de profundă.

Mi-ar plăcea să cred că Michelangelo a știut cât de adorat este. Este însă foarte trist gândul că el nu a știut niciodată că existența lui va fi atât de impactantă cândva, secole mai târziu.

Nu degeaba era numit Il Divino, pentru că eu cred din tot sufletul că tot ce a creat Michelangelo pe lumea asta este, cu adevărat, dumnezeiesc...

Cu dragoste,

Ruxandra de la Angels From Books