Recenzie-Hoțul de cărți de Markus Zusak

Titlu: Hoțul de cărți

Autor: Markus Zusak

Editura: Rao

Nr. Pagini: 576

Traducere: Adelina Maria Vasiliu

Punctaj: 5⭐/5⭐

„Primele ore ale zilei de 30 mai. Sunt sigură că Liesel Meminger dormea dusă când peste o mie de avioane de bombardament zburau spre un loc numit Köln. Pentru mine, rezultatul a fost cinci sute de oameni sau pe-aproape. Cinci mii de oameni rămași fără adăpost umblau în jurul mormanelor fantomatice de moloz, încercând să-și dea seama ce aparținea cui și ce bucăți de casă distrusă erau ale cui. Cinci sute de suflete. Le-am purtat în degete, ca pe valize. Sau le-am aruncat pe umăr. Numai pe copii i-am dus în brațe.”

N-a văzut lumea întreagă nenorocire mai mare decât nazismul, în care atâția evrei nevinovați și-au găsit sfârșitul. Iar Hoțul de cărți știe că povestea asta este despre ei.

Liesel Meminger a învățat ce înseamnă pierderea înainte să știe ce este viața și cum să o trăiești. În timp ce mama ei o ducea pe ea și pe frățiorul ei să trăiască în sânul unei familii sociale, Liesel a văzut cum frățiorul ei dispare din această lume.

Mai târziu, la mormântul lui, în zăpada cumplită, ea vede pe jos o carte care îi va schimba destinul. Manualul groparului a fost prima carte furată de Liesel. Iar atunci când ai cărți, ce poți să faci decât să înveți să citești? Noii ei părinți sunt mai diferiți decât ar fi crezut vreodată fetița. Rosa este toată o furtună, în timp ce noul ei tată, Hans Hubermann, e numai inimă și suflet.

Nu numai că a sădit în Liesel o sămânță de iubire, însă în nopțile pline de coșmaruri, Hans a stat cu Liesel, citind până dimineața, până ce aceasta a crescut și a uitat cum arătau toate temerile și traumele ei.

Dar este oricând loc de orori noi în inima Germaniei naziste. Iar atunci când Hans și Rosa îl primesc în casa lor pe Max, totul se schimbă. Poate că Liesel s-a atașat de prietenul ei, Rudy Steiner, poate că l-a iubit pe frățiorul ei și pe mama ei adevărată, însă niciodată nimeni nu va avea inima ei așa cum o are Max Vandenburg, evreul din pivnița lor.

„Ar fi fost bucuros să vadă cum ea l-a sărutat pe buzele prăfuite, lovite de suflul exploziei unei bombe.

Da, știu.

În toată întunecimea inimii mele care bate în noapte, știu. Ar fi fost încântat. Vedeți?

Orice moarte are o inimă.”

Și poate că urmele unui bici ar fi cea mai simplă pedeapsă pentru un iubitor de evrei, însă Liesel și cei dragi ei vor învăța curând că, în nazism, bunătatea este o greșeală.

„Salvezi pe cineva și îl omori. De unde era să știe?”

Iar cel mai îngrozitor lucru este că pe strada Himmel și în întreaga Germanie domnește moartea.

„Nu, se gândi Liesel în timp ce mergea. Inima mea este cea obosită. O inimă de treisprezece ani nu ar trebui să se simtă astfel.”

Și oare s-a gândit cineva vreodată că moartea are mult de lucru și are mult prea multe suflete de adunat, mai ales când genocidul face ravagii?

„S-a sinucis pentru că își dorea să trăiască.”

Oare dacă moartea ar fi fost om și ar fi încercat să ducă toți morții în brațe, ar fi reușit vreodată să îi care pe toți?

Probabil că nu vom ști niciodată. Așa cum nici Hoțul de cărți nu va ști cum ar fi fost să trăiască într-o lume în care oamenii să nu facă altor oameni ceea ce a văzut ea cu ochii ei. Pentru că Liesel a fost față în față cu moartea de prea multe ori. Ele se cunosc deja, pentru că povestea Hoțului de cărți este singura care ar înduioșa chiar și cel mai de neînduplecat suflet.

„Ultimul lucru pe care îl voiam era să mă uit în jos, la fața chinuită a adolescentei mele. O fată drăguță. Avea toată moartea în față.”

Groaznic de frumoasă. Probabil că așa ar numi moartea această carte. Iar cine a citit-o va înțelege de ce spun asta. Hoțul de cărți m-a rupt în două. Orice carte despre nazism îmi rupe inima. Însă originalitatea și frumusețea cărții lui Markus Zusak au făcut-o să fie o capodoperă.

Liesel a fost mica rază de soare într-o mare de negru, iar Hitler era tot întunericul. Max a fost blândețea printre actele de cruzime, însă Rudy... Rudy Steiner a fost întreaga lume.

Pentru mine, Max și Rudy au făcut întreaga poveste. M-au înduioșat și m-au făcut să simt regrete uriașe pentru toți oamenii care și-au pierdut viața fără motiv din cauza unui om dezaxat și nebun.

Cred cu tărie că uciderea în masă a evreilor a fost una dintre cele mai mari crime din istorie. Iar pentru mine aceste cărți au ceva aparte, ce ajunge să mă atingă mai mult decât orice alte povești.

Liesel Meminger, Hans și Rosa au fost protagoniștii ideali care mi-au rupt sufletul cu mica lor familie. M-am îndrăgostit de ideea Hoțului de cărți și de setea de cuvinte pe care a purtat-o cu ea de-a lungul poveștii.

Tocmai de aceea, Ilsa Hermann a fost o parte importantă din viața lui Liesel. Femeia cu ochi blânzi și cu o bibliotecă infinită. Pentru că ce poți oferi mai bun și mai frumos unui hoț de cărți decât prilejul de a fura din biblioteca ta?

Aș putea lungi această recenzie zile în șir, în care să vorbesc despre cât de groaznic a fost Hitler și despre cât de mult am plâns citind Hoțul de cărți. Simțeam că îmi apasă ceva pe inimă cu fiecare nou capitol, însă ultimele patruzeci de pagini au fost cele care m-au făcut să înțeleg încă o dată că nu există final fericit într-o carte care se învârte în jurul acestui subiect.

Căci chiar și cel mai fericit final are în spate cele mai nedrepte și crude trăiri. Iar Liesel, fetița care a văzut moartea de prea multe ori, este unul dintre cele mai încercate și distruse personaje pe care le-am întâlnit în viața mea de cititor.

Jos pălăria pentru narator, jos pălăria pentru fiecare personaj care mi-a intrat în suflet și jos pălăria pentru Markus Zusak, pentru că a scris o capodoperă care ne-a schimbat viețile. Simt că fiecare carte despre nazism schimbă ceva în mine, însă Hoțul de cărți cred că va fi cartea de temelie pentru mine când vine vorba de acest subiect.

Pentru că aici am reușit să văd cât de umană este moartea și cât de nemiloși sunt oamenii. Și cumva, cred că nu e totul numai ficțiune când vine vorba despre moarte. Pentru că, în orice univers, chiar și ea ar fi plâns în fața a șase milioane de oameni uciși.

Și sper că asta este de ajuns să vă facă să citiți Hoțul de cărți. Doar înarmați-vă cu șervețele și cu tărie de cititor. Pentru că veți plânge mult.

Mulțumesc că mă citiți, mulțumesc că ați ajuns până aici și mulțumesc dacă oferiți o șansă acestei povești. Chiar și dacă nu citiți cărți triste, cred din inimă că, după câte au îndurat oamenii din istorie, măcar atât putem face noi acum: să le citim povestea.

Lecturi minunate vă doresc, dragilor!

Cu dragoste,

Ruxandra de la Angels from Books