,,Am zece mii de amintiri cu mama, însă nu reușesc să o descopăr pe cea dintâi. Există o amintire inițială a soarelui? A cerului? A pământului? A apei? Iată ce e natura: ceva ce nu lasă vreo amintire a începutului. Pentru mine, povestea noastră nu a început niciodată, a fost dintotdeauna. Nu mama mi-a apărut mie: eu i-am apărut ei. Făceam corp comun. Dintr-o fuziune primitivă, am derivat progresiv, ceea ce, puțin câte puțin, ne-a individualizat. Am fost separați? Prea puțin. Mai întâi am trăit în ea, apoi lipit de ea, odată ieșit din pântecul ei; pe urmă, fiindcă îmi vorbea, mă spăla, mă așeza în pat, fiindcă îi înlănțuiam brațele, genunchii, fiindcă mă săruta ori mă mângâia ca într-o adiere, am constatat că eram două persoane.”
„Detest această amărăciune care ghicesc că nu va înceta nicicând.
Îndrăgesc această amărăciune, avatar al iubirii mele pentru ea.”
Ați început vreodată vreo carte pe care, după prima pagină, să vă doriți din suflet să nu o continuați, pentru că știți că o să vă rănească? Dar să nu puteți face asta, totuși, și să citiți mai departe?
Jurnalul unei iubiri pierdute este acest gen de carte. Sfâșiat de pierderea mamei sale, Éric-Emmanuel Schmitt dă naștere acestui jurnal, acest companion de suferință, dovada unui doliu interminabil care lasă în urmă o durere cruntă.
Cel mai ciudat este că nici nu a simțit. Schmitt nu a simțit că mama sa a murit. Legați de mai bine de cincizeci de ani ca un suflet în două trupuri, cei doi au simțit totul dintotdeauna. Știa când ea e rău, ea știa când el nu era bine. Dar cum să nu simți în piept, în inimă, în ființa asta care există datorită ei, că mama nu mai e?
Purtat în pântecele ei, purtat pe brațele ei, născut în lume cu un destin luminos, totul datorită ei, și totuși, să nu simți că a plecat. Și, mai rău, cum să faci față când sensul vieții tale s-a sfârșit, când nu îl vei mai vedea niciodată pe omul care ți-a înseninat viața?
Mama este primul om pe care îl vedem pe lumea asta. Cum să mai continue lumea, cum îndrăznește soarele să mai răsară și păsările să mai cânte, pământul să mai fie și toate să își vadă propriul curs, când propria mamă a închis ochii pentru totdeauna? Cum să mai existe o lume fără ea?
„O femeie m-a purtat în pântec, m-a adus pe lume, mi-a permis să cresc, să mă maturizez, m-a transformat într-un om fericit, apoi, sigură de autonomia mea, m-a însoțit de la distanță; dar îmi dau seama că, în adâncul adultului, supraviețuia un băiețel care credea că mama lui era atât de frumoasă, de tămăduitoare, de puternică, încât avea să triumfe și asupra Doamnei cu coasa.
-Mama? O să omoare ea moartea!
Băiețelul acela astăzi s-a stins.
Odată cu ea.”
„Îmi încep prima zi de orfan. Sunt copilul nimănui.”
„Te consolezi atunci când ai pierdut ceva ce poate fi înlocuit. Dar când ai pierdut ceva unic?”
Îngenuncheat de suferință, în jurul său, lumea continuă să se învârtă, iar viața trebuie să își reia cursul. Se spune că doliul ține doi ani. Dar cum să jelești atât un om care pare că s-a născut în lume cu menirea de a te naște, legați de un fir invizibil? Cum să mai trăiești când nu o vei mai vedea pe mama niciodată? Când nu îi vei mai auzi râsul sau glasul? Cum să mai calci în aceleași locuri în care era ea, fără să o mai vezi? Mama a impregnat întreaga lui viață cu lumina ei. Apoi a îndrăznit să plece.
„Nu înțeleg: a murit, iar eu nu am simțit nimic. Nimic. Și-atunci totul, cu adevărat totul, se prăbușește.”
,,Mămico, ai murit de dimineață și e pentru prima oară când mă superi. De la tine nu am primit decât tandrețe, atenție, considerație, entuziasm. De la tine am primit pasiunea de a exista, dorința de a admira, beția de a face. De la tine nu păstrez nicio amintire urâtă, numai căldură, lumină, bucurie. Nu pot aduce la suprafață nici măcar o clipă în care zâmbetul tău să se fi șters, în care atenția ta să fi slăbit, în care vreo eclipsă să-ți fi întunecat bunăvoința.”
Te trezești brusc că o parte din tine a murit. Simți golul imens care ți s-a căscat în piept și te întrebi cum poate atâta spațiu să încapă în locul unde cândva bătea o a doua inimă. Se spune că trece. Eu cred că doar se umple cu lacrimi și cu dor. Și nu mai pare atât de gol.
Înțelegeți acum, poate, de ce nu am mai vrut să citesc această carte. Nu am știut niciodată ce ascunde titlul. Știu doar că, după prima propoziție de pe prima pagină, am început să plâng în hohote și m-am oprit câteva ore mai târziu, când am terminat cartea.
Sublimă, magnifică, genială e prea puțin; sunt cuvinte prea mici pentru a se ridica la rangul acestei cărți. Schmitt e un maestru al cuvintelor și al emoțiilor.
M-a rănit atât de rău încât nu vreau să o mai recitesc niciodată în această viață. Pentru că Schmitt a scris de parcă eu i-am spus cât îmi iubesc mama și cât de legată sunt de ființa asta minunată, a căreia sunt doar o simplă prelungire. A scris de parcă noi două am stat la baza iubirii din această carte. Și mă rănește profund să mă gândesc că, într-o zi, voi trăi așa ceva.
A fost cumplit de citit. Este o capodoperă. Dar este scrisă cu atâta suferință încât simțeam că îmi pătez degetele cu amărăciune când întorceam paginile.
Pierderea e o boală. Și am simțit totul cu o asemenea suferință, încât parcă am pierdut eu pe cineva după această carte. De parcă eu, cea din viitor, am călătorit puțin în timp să simt cum se simte pierderea. E zguduitor.
Se spune că e ceva firesc. Dar e de neconceput. Iar acesta e motivul pentru care Jurnalul unei iubiri pierdute este o carte pe care nu o voi mai citi niciodată cât trăiesc. M-a distrus. Mi-a luat sufletul și mi l-a sfâșiat în bucăți, ca să nu mai știu vreodată să pun la loc fiecare piesă așa cum era.
M-a durut să o citesc pentru că nu vreau să mă gândesc că, într-o zi, îîntreaga mea lume se va stinge, dar inima mea va continua să bată. M-a durut pentru că m-am regăsit în băiețelul și în adultul Éric Schmitt.
Aș putea vorbi la infinit despre cât de tare mă doare acest sentiment și despre câte a trezit în mine Jurnalul unei iubiri pierdute. Acum, însă, doar închei această recenzie pentru că nu mai pot plânge atât. Dacă vreți să citiți o carte magnifică, citiți orice carte de la Schmitt. Dar dacă nu vreți să simțiți că vă e inima ruptă în două, nu citiți Jurnalul unei iubiri pierdute. Pentru că cel mai trist este că iubirea asta pierdută nu e ficțiune. Așa că haideți să ne bucurăm de ea până nu se pierde pe căi necunoscute, în universul infinit care ascunde nenumărate suflete plecate.
Cu dragoste și cu o inimă frântă,
Ruxandra de la Angels From Books
Bookstagram-ul meu unde puteți găsi pozele pe care le fac, desene, reacții, unboxing-uri și multe altele: @angelsfrombooks
0 Comentarii