,,Ador să râd de moarte, să-mi bat joc de ea. Este modul meu de a o zdrobi. Îi diminuez astfel importanța. Jucându-mă cu ea, las viața să țâșnească deasupra, să capete putere.”
Violette Toussaint nu a avut o viață deloc ușoară. Crescută în singurătatea orfelinatului, fără căldură părintească, fără rude sau prieteni, Violette și-a găsit pentru prima oară iubirea și alinarea când era doar o adolescentă, în Philippe Toussaint.
În prezent, ea este administratoarea unui cimitir dintr-un orășel liniștit din Burgundia, unde timpul pare să curgă în propriul ritm, printre existențe uitate, pentru care lumea s-a oprit în loc.
Viața ei nu este palpitantă și nu reprezintă cea mai frumoasă variantă a viitorului pe care îl visa în adolescență. Violette duce o existență modestă într-o mică locuință de serviciu, chiar lângă cimitirul unde muncește. Ea este persoana care le iese în cale celor veniți să-i plângă pe cei plecați, cunoaște aproape toate numele morților din cimitir, datele lor, locul în care se află mormintele, de parcă aleile cimitirului i-ar fi întipărite în creier, de neșters.
Pe când alte femei se înconjoară de frumuseți, viața lui Violette se rezumă la gropari, îngrijitori, preotul și vizitatorii fideli ai cimitirului, oameni care, deși poartă fiecare propriile dureri, își găsesc alinarea în prezența ei caldă și liniștitoare.
Dar, oricât de caldă și blândă ar părea ea, povestea sa de viață este una tragică. Violette nu a avut o copilărie fericită. Odată ce l-a întâlnit pe Philippe Toussaint, bărbatul de care s-a îndrăgostit și cu care visa să aibă copii, totul părea să se lumineze.
Iubirea lor era strălucitoare, însă Violette a învățat că nimic din ceea ce este frumos nu durează. Curând, avea să trăiască nu doar cea mai mare trădare a vieții ei, ci și cea mai mare pierdere. Însă totul este istorie. Astăzi, Violette Toussaint trăiește singură într-un cimitir.
Rutina ei zilnică este tulburată când, în viața sa, apare Julien Seul, un comisar de poliție din Marsilia. Acesta se află în trecere pentru a împrăștia cenușa mamei sale peste mormântul unui necunoscut. De ce? Se pare că Julien vrea să împlinească ultima dorință a mamei sale, un gest bizar, dar plin de semnificații ascunse.
Întâlnirea dintre Violette și Julien deschide o rană veche, însă scoate la lumină legături neașteptate dintre viețile lor. Va împrăștia Julien rămășițele mamei sale acolo unde visa aceasta? Și oare poate Violette să accepte că Julien este doar un simplu trecător prin cimitir? Sau este gata să își încalce propriile reguli și să se implice în suferința unui străin? Până la urmă, ea știe foarte bine ce înseamnă suferința.
Apă proaspătă pentru flori a fost o lectură care m-a prins cu garda jos. Întotdeauna am crezut că va fi un soi de ficțiune istorică sau jurnal al unui personaj. Și pot spune că, pentru Violette Toussaint, poate chiar a fost un jurnal. Însă nu anticipam atâta amărăciune și întuneric care să vină la pachet cu această poveste.
Avem jobul de acar, avem cimitirul, însă întâmplările triste care au urmat au adăugat un ton și mai sumbru poveștii. Cumva, este o carte extraordinar de bine scrisă. Și trebuie să recunosc că autoarea sigur a reușit ce și-a propus cu această poveste, pentru că te zguduie cu o acțiune care pare banală, dar care se dovedește a fi mult mai profundă.
Numai că uneori anumite pasaje îmi furau acel suspans. Am citit cu un sentiment greu de descris pasajele cu Léonine și, probabil, tocmai asta trebuie să simți când citești povestea unui părinte care a trăit ceea ce a trăit Violette.
Philippe mi s-a părut imaginea tuturor bărbaților problematici, prost crescuți și cu un aer dubios. Cine nu detestă un personaj atât de afemeiat și nepăsător? Dezgustător. Poate că ultimul lui capitol a fost, într-adevăr, finalul potrivit.
Julien m-a fascinat. La fel și jurnalul care s-a derulat pe parcursul întregii cărți. Totuși, m-am întrebat continuu încotro se va îndrepta povestea jurnalului. Nu știu ce cuvinte să folosesc pentru e descrie cât de ciudat am simțit această poveste. E neobișnuită, e bizară, deși uneori totul urlă că vrea să pară normal.
Și poate că ar fi fost daca Violette nu ar fi trăit într-un cimitir. Mi-a plăcut personajul ei mai mult decât aș fi crezut. Violette este sigură pe sine, este o femeie frumoasă și stăpână pe propriile trăiri, în ciuda suferințelor care zac în sufletul ei.
Nu cred că am mai întâlnit o astfel de lectură și nici nu cred că o voi mai face. Nu este o lectură perfectă, mai ales că uneori avea tendința să plictisească, însă totul alterna cu ciudățeniile din viața protagonsistei, apoi eram iar absobită de poveste, întrebându-mă permanent ,,despre ce e cartea asta, de fapt?”.
Apă proaspătă pentru flori poate că se referă la viață, la regrete, poate că titlul te duce cu gândul la apa care stă în vazele de pe morminte, sau poate că te duce cu gândul la flori minunate. Însă această carte este despre toate acestea. Este despre dramă și frumusețe, despre pierdere, iubire, despre regăsire și despre cruzime. Despre familie și loialitate, despre sexualitate și despre moarte. Atâtea noțiuni opuse, toate adunate într-o poveste care te pune pe gânduri...
Tot ce pot spune este că recomand această carte pentru originalitate și pentru trăire. Pentru că am citit și ascultat cu piele de găină de mult prea multe ori ca să mai țin numărul. Pentru că m-a impresionat. Și sper să vă intre și vouă în suflet la fel.
Mulțumesc că mă citiți, dragilor!
0 Comentarii