Recenzie-Toată furia mea de Sabaa Tahir

Titlu: Toată furia mea

Autor: Sabaa Tahir

Editura: YoungArt

Nr. Pagini: 430

Traducere: Maria Magdalena Costea & Mihai-Dan Pavelescu

Punctaj: 5⭐/5⭐

,,Poate că de aceea mor oamenii de bătrâneţe. Poate că am putea trăi veșnic dacă n-am iubi atât de intens. Dar o facem. Iar atunci când ajungem la bătrâneţe, suntem aşa de plini de goluri, că-i prea greu să respirăm. Ele sunt atât de multe, încât nici organele nu ne mai aparțin. Suntem doar un spaţiu mare și gol, care așteaptă să fie umplut de intuneric. Care aşteaptă să fie liber.”

,,Însă braţele nu vor să mi se miște. Lacrimile nu vin. Stau nemișcat ca o statuie și îngheţ pentru că mi-am uitat geaca, privind fix sicriul. Întrebându-mă cum este posibil ca o persoană care umplea o cameră întreagă să poată încăpea într-o cutie atât de mică.”

Oare de ce oamenii cei mai buni și mai dragi pe lumea asta trebuie să plece de lângă noi la un moment dat? Doar la asta mă pot gândi acum că am terminat această minunăție de carte care m-a aruncat printr-o mie de gânduri. Cum să mai privești lucrurile așa simplu după ce citești o poveste de viață cu un impact atât de puternic?

Toată furia mea este povestea dramatică de viață a doi tineri din Pakistan. Totul începe cu Noor Riaz. Pe când avea șase ani și nu știa nici pic de engleză, Noor a fost așezată în bancă lângă Salahudin Malik din simplul motiv că amândoi erau ,,cafenii”, așa cum le plăcea tuturor să îi numească.

Putem spune că a fost rasismul care a făcut ca ei doi să se împrietenească, însă dacă mă întrebați pe mine, așa cum ar spune și tușica Misbah, a fost mâna lui Dumnezeu. Noor a crescut împreună cu Salahudin și din cei mai buni prieteni au ajuns în punctul în care s-au îndrăgostit, formând un cuplu. Numai că ceva nu a mers prea bine, iar acum prietenia lor scârțâie. Tocmai prietenia lor este firul de ață de care mai atârnă viețile lor.

Iar mama lui Salahudin vede durerea celor doi copii și tot ce își dorește e să repare ceva ce nici măcar nu a stricat ea. Deși este mama lui Sal, Noor îi spune tușica Misbah, căci cum altfel poți numi un om care te-a luat sub aripa sa și ți-a fost mamă, tată, soră, frate, mătușă și prietenă? Cum îi poți numi pe cei care ți-au devenit familie?

Noor s-a rezumat simplu la unchiul Toufiq și la tușica Misbah, lucru cu totul ironic, având în vedere discrepanța dintre aceștia și unchiul Riaz care a crescut-o pe Noor de la șase ani, din momentul în care toată familia lor și-a pierdut viața în Pakistan.

Povestea lor poate părea banală, numai că secretele dintre ei ascund atâta durere încât e imposibil să nu te întrebi cum poate un suflet să îndure atâta suferință.

E nevoie de o singură lovitură de la viață pentru ca Noor și Sal să piardă orice urmă de speranță. Din tinerii fericiți, inocenți și puri, așa cum Misbah îi vede dintotdeauna, nu va mai rămâne nimic neatins de partea urâtă a destinului.

Salahudin și Noor au nevoie să învețe și să își trimită aplicările la facultățile la care visează, au nevoie de un viitor strălucit, iar viața plină de moarte, abuzuri, droguri, dependențe, violență, rasism și brutalitate nu seamănă deloc cu imaginea pe care Misbah o avea în cap pentru copilașii ei.

,,Viaţa asta este jihad - luptă, spune Shafiq. Uneori, lupta este mai mult decât poate suporta o persoană întreagă la minte. Nu-l voi judeca pe tatăl tău pentru jihadul său, Salahudin. Cum aș îndrăzni, când eu n-aş putea nici măcar să încep să-l înţeleg?”

Când toate figurile părintești din viața lor se îndepărtează tot mai mult, cei doi copii pakistanezi nu îl mai au decât pe Dumnezeu. Însă de multe ori nici măcar El nu mai are ce să facă pentru noi. Și nu este de ajuns nici măcat toată furia noastră ca să mai putem schimba ceva.

Am scris această recenzie cu plânsul în nas. Da, da, adică am început-o instant după ce am terminat cartea. Acesta era un obicei pe care îl aveam cu multă vreme în urmă, atunci când terminam o carte foarte bună. Făceam asta de teamă să nu-mi scape ideile și emoțiile printre degete, de parcă dacă ar mai fi trecut o zi peste povestea din mintea mea, nu ar mai fi avut același impact asupra voastră recenzia pe care o scriu.

Toată furia mea pare că a conținut toată furia pe care Sabaa Tahir a simțit-o vreodată. Pentru că ea vine cu durere, cu suferință, cu frustrare, cu revoltă, iar toate subiectele de care m-am lovit în această poveste m-au făcut să simt toate aceste lucruri.

Am iubit-o pe Misbah din toată inima și poate că m-am atașat atât de mult de ea, pentru că într-o oarecare măsură mi-a amintit de nășica mea. Nu am cuvinte să exprim profunzimea fiecărei replici pe care acest personaj a avut-o. De fapt, toată cartea a avut atâtea pasaje care păreau rupte din altă lume, pentru că imediat ce le citeam aveam piele de găină și mi se punea un nod în gât, inexplicabil. Iar asta la secvențe care nu păreau atât de sfâșietoare. Am și salvat atâtea citate care erau mult prea multe să le strecor pe toate aici.

Tocmai că Toată furia mea nu este o carte sfâșietoare în genul celor din Topul meu de cărți care îți frâng inima. Însă e ceva diferit. Ca și cum Sabaa Tahir ar mai lua câte o fărâmă din cititor cu fiecare nou capitol. Povestea lui Salahudin și a lui Noor este sfâșietoare în cu totul alt mod, iar acesta este motivul pentru care această carte va ajunge în topul menționat mai sus...în renumitul meu top plângăreț.

Pentru că am plâns cu suspine la finalul acestei cărți și am avut lacrimi în ochi de mai multe ori decât pot număra. Pentru Sal, pentru Noor, pentru Misbah, pentru Toufiq și pentru personaje de la care nici nu m-aș fi așteptat.

De câteva ori am asociat această carte cu Oceanul care ne desparte de la Taherh Mafi, însă probabil din cauza rasismului și a furiei pe care o simt atunci când văd orice formă de rasism. Însă asta este o altă poveste.

Îmi amintesc de faptul că un bărbat care lucra la standul editurii la Bookfest mi-a recomandat această carte când a văzut că îmi cumpăr toată seria Elias și spioana cărturarilor (din care am citit numai un volum, în urmă cu șapte ani. L-am adorat și acum vreau să continui seria, pentru că niciodată nu e prea târziu pentru povești vechi). Poate că bărbatul în cauză mi-a recomandat-o doar pentru a face vânzare. Însă după ce am plătit seria Elias, m-am dus și am răsfoit această carte și de atunci mi-a rămas gândul la ea. Poate că simțisem că va merita...

Este superbă. Este una dintre acele povești care mă însoțesc și acum. Este o carte pe care o voi recomanda de atâtea ori, încât lumea se va plictisi. Pentru că merită citită și merită mai multă popularitate!

Un lucru e sigur acum: a meritat fiecare pagină! Toată furia mea este o experiență, nu e doar o carte, iar eu sunt mândră să văd cât de minunați sunt oamenii si poveștile care le ies din suflet. Doar citiți această carte. Vă va mângâia propriul suflet!

Mulțumesc că mi-ați citit recenzia, dragii mei! Vă doresc un decembrie cald, minunat și magic, plin de cărți magice!

Cu dragoste,

Ruxandra de la Angels From Books