sâmbătă, 8 august 2020

Recenzie-Cum să furi o inimă cu un sărut de L.J.Shen

august 08, 2020 0 Comments

 

   Titlu: Cum să furi o inimă cu un sărut


   Autor: L.J.Shen


   Editura: Epica Publishing House


   Nr. Pagini: 392


   Traducere: Raluca Miheșan


   Punctaj: 5/5

 

   Se spune că primul sărut trebuie câștigat. Se spune că jurămintele din ziua nunții sunt sacre. Se spune că inima bate pentru un singur om și că poveștile de dragoste adevărată au un final fericit.


   Dar pentru Francesa Rossi nu a fost așa. Sufletul ei a fost strivit, distrus și zdrobit ca apoi să renască din propria cenușă precum o pasăre Phoenix.


   Francesa Rossi face parte dintr-o familie în care tradițiile sunt sacre, în care femeile se păstrează până la nună iar soții le sunt predestinați de mici. Angelo Bandini este bărbatul cu care Francesca trebuie să se mărite dar înainte de asta, ea trebuie să deschidă o cutie cu trei bilețele scrise de vechile generații de femei din familia ei. Cele trei bilețele îl indică pe bărbatul care va fi dragostea vieții ei iar Francesa fură primul bilet...


   Cel care îi va fura primul sărut este dragostea vieții ei, asta scrie pe biletul de care ea se agață cu speranță. Dar ea nu s-ar fi așteptat ca primul ei sărut să fie cu adevărat furat, luat cu forța, distrus într-o seară specială de bal de către senatorul Wolfe Keaton. Bărbatul cu ochi reci și cenușii ca pietrele de râu, cu o senzualitate crudă și impasibilă ce a intrat în viața ei avea să îi calce destinul în picioare. Și totuși, el este singurul care a recunoscut că poartă costumul lui Nemesis într-o mulțime de alte Venus.


   După seara distrusă, Wolfe Keaton își face apariția la casa părinților ei și după două ceasuri el o anunță pe Nemesis că acum este logodnica lui și că trebuie să își facă bagajele. Cu inima făcută țăndări, cu viitorul alături de Angelo dus pe apa sâmbetei și cu un tată trădător, Francesca își face bagajele și pleacă împreună cu logodnicul ei după ce a fost pur și simplu vândută. O singură întrebare îi răsare în minte. De ce?


   Ea are doar 19 ani iar Wolfe are 32 iar pe lângă asta, el o urăște și a umilit-o la bal. De ce ar face el una ca asta? Dar Francesca avea să afle că ea era doar un pion în planul de răzbunare al lui Wolfe contra tatălui ei. Iar ei nu se așteptau să se îndrăgostească printre scenele pline de ură...


   ,, Eram îndrăgostită de monstrul ăsta crud”.


   Tot ce își dorea Francesca cândva era să se mărite cu Angelo Bandini, iubirea vieții ei din copilărie. Acum, însă, ca o victimă a sindromului Stockholm, ea devine tot mai atrasă de Wolfe, de viitorul ei soț distrus, rece și rău care doarme în altă cameră și care îi arată doar dorință, nicidecum iubire și care îi dărâmă mândria în fiecare zi.

   Tot ce îi rămâne Francescăi de făcut este să își accepte soarta și să plângă. Când și cel de-al doilea bilet îi distruge speranța, ea începe să simtă emoții contradictorii cu tot ceea ce îi șoptește rațiunea.


   Dar încrederea este firavă iar atunci când barierele lui Wolfe încep să cadă, Francesca începe să simtă că inima ei se îndepărtează de Angelo și îngenunchează în fața soțului ei. Dar dragostea e prea naivă și prea amară la început iar un singur pas făcut greșit distruge totul.

   Întrebarea e: cine a pășit greșit?


   ,,-N-o să mă mai îndoiesc niciodată de tine, Francesca.”

   Dar niciodată sună dureros de lung iar promisiunile lui Wolfe nu sunt la fel de puternice ca ura și dorința lui de a-l distruge pe Arthur Rossi, tatăl soției sale. Oricât de mult și-ar călca Francesca pe orgoliu, pe demnitate și pe inimă, se pare că nu va ști niciodată de ce soțul ei îl urăște atât de mult pe tatăl ei, de ce a răpit-o și de ce viața ei este pusă la mijloc.

   La fel cum nu va putea niciodată să aibă o relație de iubire cu Wolfe, cu bărbatul prea distrus și prea rău să fie iubit. Oricum pașii au fost deja făcuți strâmb iar inimile s-au mai spart cândva. Ce mai contează puțină durere într-o existență plină de suferință?


   Și totuși, delicata și sensibila Francesca reușește să intre chiar și pe sub scutul impenetrabil de gheață al lui Wolfe. Iar atunci când iubirea se strecoară printre ruinele inimilor lor, nimic nu mai poate fi schimbat.

   Când încrederea este pusă iar la îndoială, Francesca îi dă lui Wolfe de ales iar atunci când el alege greșit, riscă să o piardă atât pe ea cât și tot ce are ea de oferit, tot ce au clădit până acum. Când destăinuirile capătă în sfârșit un sens, ei primesc o ultimă lovitură.

   Adevărul din spatele bărbatului rece și dur ajunge în sfârșit la Francesca. Dar ea a făcut deja destui pași spre el. Tot ce fac este să se rănească unul pe celălalt iar ea a obosit să mai lupte. Wolfe este cel care trebuie să ia acum o decizie. O iubește cu adevărat pe soția sa încât să renunțe la răzbunare? 


   ,,De fiecare dată când eram respins, mă uitam la fereastra camerei sale, dorindu-mi ca Francesca să apară în spatele perdelei din dantelă albă. N-a apărut niciodată.”
~
   Cum să furi o inimă cu un sărut mi-a frânt inima. Auziți deja destul de des asta de la mine, nu-i așa? Ei bine, această carte mi-a furat mie inima și m-a făcut să o ador la nebunie, chiar dacă nu există grad de comparație!

   Țin minte că o voiam de ani de zile, de când au anunțat apariția ei dar nu am apucat niciodată să o cumpăr. Acum, în sfârșit am citit povestea zguduitoare dintre Wolfe și Francesca și m-a dat peste cap cum nu mi-aș fi imaginat.

   Wolfe Keaton a fost o permanentă contradicție în sufletul meu, un amalgam de sentimente în antiteză întrucât la inceput l-am urât, ca mai apoi să îl ador. Dar asta e ceea ce face Wolfe din tine...îți intră pe sub piele cu răutatea lui cât și cu bunătatea, așa cum a făcut cu Francesca și nu ți-l mai poți scoate din minte.

   Wolfe este exact cum știți deja, bărbatul arogant și crud de care sunt eu mereu atrasă în cărți. Iar această carte abundă în scene scandaloase, intrigante, pline de adrenalină și de emoție. Relația dintre Francesca și Wolfe este mai atipică decât toate relațiile pe care le-am întâlnit până acum, motiv pentru care mi-a plăcut atât, atât de mult!

   Francesca este o enigmă, este o tânără de doar 19 ani care uneori își arată vârsta, capriciile și slăbiciunea dar care alteori pare mult mai matură, mai puternică și mai inteligentă. Tot ce ține de Cum să furi o inimă cu un sărut este un montagne-russe, este o carte care le are pe toate, la care nu aș schimba nimic și care și-a făcut loc în topul meu de cărți care îți frâng inima. 

   Pe lângă protagoniști mi-a plăcut la nebunia doamna Sterling și sfaturile ei înțelepte, ca mai apoi să am un șoc. Finalul zguduitor care conține lovitură după lovitură, destăinuiri șocante și emoții duse la extrem fac ca această carte să merite 100 de steluțe, nu doar 5. 

   Dacă iubiți cărțile care vâ frâng inima, Cum să furi o inimă cu un sărut nu doar că o să v-o rupă în bucăți dar o să v-o fure între paginile ei și va rămâne o parte din ea acolo împreună cu Wolfe și Francesca. Suntem bibliofili...ne asumăm riscul?


   Urmăriți viitoarele apariții ale lui L.J.Shen la editura Epica Publishing House, acolo unde este tradusă și Cum să furi o inimă cu un sărut.
   Puteți achiziționa cartea de pe site-ul editurii cât și de pe Cartepedia și Libris
Lectură plăcută, dragilor! :)




joi, 30 iulie 2020

Universul Poeziei-Antologie literară de poezii-Volumul I

iulie 30, 2020 0 Comments
Titlu: Universul Poeziei ( Antologie literară de poezie) Volumul I

Editura: Stef

Nr.Pagini: 88

Coordonator: Mara Enache

Autori publicați: 

Dinu Mihaela Ruxandra                Boitos Cosmin         
Nicu Caciulan                                 Burlacu Oana-Elena
Mușat Valentina                             Lăcusteanu Diana
Ciobanu Lavinia-Roxana              Radu Anamaria-Diana
Florentina Savu                              Văduva Georgeta-Andreea


   În anul 2018, am văzut un concurs pe pagina de facebook a celor de la Editura Stef în care era vorba despre poeții ce se află la început de drum și care au o șansă să debuteze într-o antologie cu cinci dintre poemele scrise de ei. Deși ar părea un clișeu, poate, am simțit că ceea ce urma să fac era o încercare norocoasă, așa că am trimis poeziile și am așteptat să aflu care sunt cei 10 câștigători.


   Îmi amintesc și acum data de 19 iulie când am aflat că mă număr printre câștigători! Cu toate că am început să scriu acest articol pe aceeași dată a acestui an, a trebuit să îmi aleg cuvintele întrucât această oportunitate a însemnat mult mai mult decât publicarea poeziilor trimise și am vrut să transmit la fel de multe prin acest articol.

   Poezia se manifestă în cele mai însemnate momente ale vieții și, de obicei, în cele mai grele momente, când te îndepărtezi de propriul suflet pentru că ceva sau cineva te-a făcut să te abați de la propriul drum. Dar așa cum spunea și Charles Bukowski: ,, Dacă îți pierzi sufletul și știi asta, înseamnă că încă ți-a mai rămas un suflet de pierdut”.

   Iar atunci când încă există poezie, încă există suflet. Asta mi-a dovedit faptul că poeziile mele au fost alese-faptul că le-am scris din suflet și au reușit să atingă alte suflete.

   Sometimes you climb out of bed in the morning and you think, I'm not going to make it, but you laugh inside — remembering all the times you've felt that way.”

   Ceea ce uneori pare o zi, o lună, un an greu, reprezintă doar o încercare cu scopul de a te clădi ca persoană. Știu că Editura Stef a venit fix la fix cu acel concurs!

   Sunt convinsă că există mulți, foarte mulți care și-au încercat norocul dar care probabil nu se ridicau la nivelul așteptărilor, la fel de bine cum sunt convinsă că există mulți care meritau și ei la rândul lor un loc printre câștigători, motiv pentru care Editura Stef organizează acum an de an acest concurs.

   Probabil că o să ating un subiect controversat: nu toată lumea poate să rezoneze cu poezia. Desigur că asta nu înseamnă că nu toată lumea poate scrie, pentru că oricine poate scrie poezie dar la fel de bine oricine poate picta dar diferența o face faptul că nu oricine poate fi artist. 

   Așa este și cu poezia care, din păcate, nu este la fel de apreciată sau nu prezintă un interes major pentru români. De fapt, cărțile în general nu mai prezintă interes pentru prea multă lume însă, ăsta este un alt subiect pentru altă dată.

   Editura Stef mie mi-a oferit mai mult decât bucuria pe care am avut-o când am primit teancul de cărți tipărite, întrucât mi-a oferit speranță. Speranța că undeva încă există iubitori de artă, de cultură și de frumos. Speranța că vocile scriitorilor sunt auzite și că suntem mai mulți decât am crede. Poate că nu mai sunt mulți care să iubească poezia sau cărțile dar există un număr considerabil de oameni care încă o fac!

   Această postare este făcută pentru o amintire, pentru un succes și pentru un început de drum. Acum, doi ani mai târziu de atunci ,,curge prin mine poezia, eu numai o primesc și-o scriu.” (Romulus Adrian Dinu, Amprenta)

Editura Stef organizează an de an acest concurs și puteți găsi mai multe informații pe site-ul editurii sau pe pagina lor de Facebook.


   

Recenzie-Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare de Suzanne Collins

iulie 30, 2020 0 Comments

   Titlu: Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare

   Autor: Suzanne Collins

   Editura: Nemira, colecția Armada

   Nr. Pagini: 579

   Traducere: Ana-Veronica Mircea

   Punctaj: 4.5/5

   Prequel a seriei Hunger Games:
   1) Jocurile foamei
   2) Sfidarea
   3) Revolta

AMBIȚIA ÎI VA DICTA. 
   RIVALITATEA ÎI VA CONDUCE
   DAR PUTEREA ARE UN PREȚ

,,Deși există, răul nu triumfă.”

   La Capitoliu, în ruinele din urma războiului, începe cea de-a zecea ediție a Jocurilor Foamei, un joc foarte sângeros cu scopuri dure ce iau forma răzbunării împotriva districtelor care au îndrăznit să se revolte. 


   Coriolanus Snow are optsprezece ani și se pregătește să fie mentorul unui tribut, speră el, câștigător. Familia Snow a fost o familie prestigioasă timp de generații întregi iar totul stă pe umerii săi acum să ducă numele glorios mai departe prin șansa de a fi mentor.

   Deși renumele familiei Snow era cel de familie înstărită, în prezent totul atârnă de un fir de ață, de șansa lui Coriolanus de a fi mentorul tributului câștigător. În consecință, starea precară a familiei sale amenință să devină și mai firavă!

   După pregătiri sărace cu ajutorul verișoarei lui, Tigris, Coriolanus pășește la locul extragerii în Capitoliu unde speranța sa de a-i reveni un tribut din primele două districte se destramă atunci când află nu numai că s-a ales cu un tribut din districtul 12, cel mai slab dintre toate, ci și că tributul este o fată.

   Umilit, privind totul ca pe o pedeapsă din partea directorului, el știe că soarta lui stă acum în balanță. Tot ce trebuie să facă e să dea tot ce e mai bun. Iar pentru început trebuie să facă cunoștință cu Lucy Grey, tributul lui.


   O tânără enigmatică, intrigantă și specială ca Lucy Grey reușește ușor să atragă încântarea și dragostea oamenilor și a iubitorilor Jocurilor Foamei. Dar mai rău, reușește să îl atragă și pe Coriolanus cu vocea ei, cu versurile pline de subînțelesuri, asemenea unei sirene care reușește să vrăjeacă cu cântecele ei.

   Curând începe să se dea o bătălie în sufletul lui Coriolanus între dorința de a câștiga și ordinul de a urma regulile dar, mai presus de orice, răzbate dorința lui ca Lucy Grey să trăiască iar asta merită orice preț! Dar poate Lucy Grey să ucidă? Lucy Grey, ființa firavă, plăpândă, gata să se spargă în bucăți dar cu o postură mândră și rece.

,,-Nu vreau să mor, șopti ea.
  -Bineînțeles că nu vrei. Iar eu n-o să te las. N-o să te las, Lucy Grey!”

   Cu toate că ea a fost aleasă din districtul 12, ea nu provine din niciun district, un aspect demn de laudă, cum ar spune mamaiestoasa, bunica lui Coriolanus. Dar trebuie să joace în arenă iar Coriolanus e gata să lupte ca să câștige. Chiar dacă asta înseamnă să trișeze... Sau să se îndrăgostească de tânăra înlănțuită într-o cușcă a căror cântece sfâșietoare răsună în disperare.

   ,,-Ești o pasăre rară, Coriolanus
  -Și tu, răspunse el.”


   După bombardamente, atacuri neașteptate și pierderi considerabile, în locul celor 24 de tributuri doar 12 ajung în arenă. Și doar 11 de învins pentru a câștiga Lucy Grey. Când panica pune stăpânire pe Coriolanus, el ia decizii ce îi vor schimba drastic viitorul.

,,- Sper să te pot răsplăti cumva.
  - Și eu sper. Nu știu cum, recunoscu el.
  - Ai putea începe prin a te gândi că, de fapt, pot să câștig.”


   Într-o zi sumbră peste care domnește moartea, în finala Jocurilor Foamei, Coriolanus trebuie să își plătească greșelile ajungând Apărător al Păcii împreună cu Sejanus la cererea lui dr. Gaul, o femeie rece capabilă doar de acte de cruzime.

   Ce s-a întâmplat cu Lucy Grey? Unde este ea acum? Tot ce știe Coriolanus este că trăiește zi de zi cu dorința de a o mai vedea pentru o ultimă dată.

   ,,Zăpada cade mereu deasupra.” Nu-i așa?


    Alături de ceilalți soldați pare că începe să se regăsească dar atunci când cel pe care îl privește ca pe un frate e gata să pornească pe un drum greșit, Coriolanus are doar două variante: să fie un trădător sau să fie un rebel. O luptă crâncenă se dă în inima lui condusă de rațiune...

   Dar atunci  când alegerile se răsfrâng asupra lui, tot ce îi rămâne de făcut este să fugă. Ce s-a întâmplat cu dragostea vieții lui, Lucy Grey? Ce s-a întâmplat cu stolul ei și cu viața ei? Printre spânzurători, lângă un copac, lângă un râu, departe de viața la care visa, Coriolanus își pune o întrebare: dacă a fi trădător e singura rezolvare?

   Gata să șteargă urmele crimelor lui, el ia o decizie șocantă distrugându-i pe singurii oameni din viața lui. Cine este de fapt Coriolanus Snow?

~
   Oh, vai! Coriolanus Snow, ce personalitate controversată, ce diferență între început și final, ce șoc și ce sentimente... Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare m-a intrigat cum nu se putea mai rău, și ce nume perfect pentru această carte!

   Președintele Snow a fost un personaj pe care l-am urât. Toți cred că am făcut-o după ce am citit Jocurile Foamei. Cu toate că au trecut ani buni de atunci, când am auzit că Balada îl are ca protagonist pe Coriolanus Snow, în mintea mea era întrebarea constantă: președintele Snow? Acel Snow? Personajul negativ?

   Ei bine, da! Despre acel Snow este vorba iar cel mai intrigant lucru este că întreaga Baladă se axează pe evoluția lui, pe drumul plin de încercări în care este pus să aleagă între moral și imoral iar secvențele în care el pare atât de uman și aproape demn de compasiune sunt într-o continuă contradicție cu adultul Snow pe care îl știam cu toții.

   În timp ce în Jocurile Foamei luăm parte la una dintre edițiile șaptezeci, aici cunoaștem cea de-a zecea ediție când Jocurile erau la început și cunoaștem cum bazele lui au fost influențate de tânărul Coriolanus. Pentru cei care au citit Jocurile Foamei vor fi multe aspecte care vor veni ca explicație pentru comportamentul adultului Snow. Aici vom regăsi povestea din spatele Jocurilor și cum a ajutat Snow la evoluția lor.

   Multe personaje rămân o enigmă până la final iar printre ele se numără și Lucy Grey, o tânără atipică, inuman de umană în unele secvențe, dacă o pot numi așa. Ea reprezintă în același timp teamă și curaj, slăbiciune și putere, ea este o enigmă la fel ca și cântecele ei iar Coriolanus cu greu o poate înțelege. Tot ce îi rămâne lui de făcut este să interpreteze versurile ei întrebându-se ce vrea ea să spună.

   Lupta în arenă a fost foarte diferită și scurtă față de Jocurile Foamei pentru că noi avem tendința de a compara Balada cu seria iar din acest punct de vedere se poate vedea faptul că totul era abia la început. Stolul lui Lucy Grey a reprezentat pentru mine o adunare de oameni mult prea buni pentru a trăi în Districte sau în Capitoliu, motiv pentru care ei sunt comparați cu păsările care călătoresc peste tot dar care nu pot numi un loc acasă.

   Sejanus este un alt personaj care la început a fost o enigmă pentru mine. El este prea sensibil și prea bun pentru lumea în care trăiește, prea slab. Mi-a plăcut enorm dorința lui de a face bine tuturor dar nu și mijloacele prin care decidea să facă asta. Probabil că de asta nici nu l-a plăcut Coriolanus pentru că eu cred că el și Sejanus ar putea fi puși cel mai bine în antiteză.

   Finalul a fost unul potrivit pentru Coriolanus, pentru ființa plină de aspecte negative în care s-a transformat. Cu toate că spre final se aseamănă cel mai mult cu Snow pe care îl știam noi, el este aproape de nerecunoscut față de băiatul demn de milă de la început. 

   Am fost șocată și m-au trecut zeci de fiori când am citit secvența în care apare ultima oară Lucy Grey iar dacă veți citi și voi o să înțelegeți ce vreau să spun și de ce pare totul atât de sinistru.

   Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare este o carte pe care nu am știut inițial în ce categorie să o încadrez dar acum după ce am citit finalul, după ce am stat să compar puțin acest volum cu restul celor trei, sunt de părere că este o carte scrisă foarte, foarte bine! Este o carte foarte bună tocmai pentru că este atipică, bazându-se pe evoluția personajului negativ iar noi ne luptăm să înțelegem dacă ne place de el sau nu.

   Dacă nu ați citit Jocurile Foamei vă sfătuiesc să o faceți iar dacă vreți să citiți Balada, vă sfătuiesc să citiți prima dacă seria pentru a putea înțelege mai bine totul! Sper ca tânărul cât și președintele Coriolanus Snow să vă intrige și pe voi la fel de mult!

   Atât seria Jocurile Foamei cât și Balada sunt toate publicate la Editura Nemira

   Le puteți achiziționa de pe site-ul editurii sau de pe Libris

Lectură plăcută, dragilor! :)

   
                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                         
   



miercuri, 22 iulie 2020

Recenzie-Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry

iulie 22, 2020 0 Comments
 
   Titlu: Micul Prinț
   Autor: Antoine de Saint-Exupéry
   Editura: Humanitas
   Nr. Pagini: 93
   Traducere: Marieva Ionescu
   Ilustrații: Mihail Coșulețu
   Punctaj: 5/5

   Micul Prinț ar fi considerată o carte pentru copii însă copiii sunt naivi și inocenți iar ei nu înțeleg cuvintele din spatele ilustrațiilor și din spatele călătoriei Micului Prinț. Antoine de Saint-Exupery a scris o poveste cu o însemnătate enormă pentru adulți iar pe parcurs ce trec anii, cel puțin eu, percep diferit cuvintele și lecțiile dintre paginile acestei cărți.

   ,,A fost odată ca niciodată un prinţ, nu mai mare, dar nici mai mic decât un băieţel ca toţi băieţeii, care trăia singur pe o planetă mititică, departe de Pământ. Și poate că nu i-am fi aflat povestea dacă într-o bună zi pe planeta lui n-ar fi răsărit, pe nepusă masă, o floare. Iar floarea a prins să vorbească cu micul prinţ, și vorbele ei l-au încântat și l-au întristat în aceeași măsură, fiindcă i-au dezvăluit că dincolo de lumea așa cum o știe el se află încă multe-multe alte lumi. Și micul prinţ, cuprins de curiozitate, a pornit prin univers, străbătând planetă după planetă să-și facă prieteni, să cunoască și să înveţe.”


   Însă Micul Prinț nu știa că lumea este mult mai complicată, mai complexă și mai rece decât și-ar fi imaginat el. Și nu se aștepta să îi fie atât de dor de floarea lui pe care o lăsase acasă, în urmă, înainte să plece în călătorie. Iar ceea ce avea să descopere nu se identifică deloc cu lucrurile care îl atrăgeau pe el.

   Într-o prezentare a călătoriei unui copil, adulții primesc o lecție de viață de la autor, o lecție pentru niște oameni care au uitat să mai fie copii, acaparați de numere, acaparați de cele mai neînsemnate lucruri din tot universul, acaparați de aparențe și nu de esența lucrurilor mărunte.


   „Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii.”

   De exemplu, avem faimoasa imagine pe care toți copiii și toți adulții au văzut-o cel puțin o dată în viață:

   Câți dintre noi s-ar fi gândit că acest desen nu reprezintă o pălărie ci un elefan în burta unui șarpe boa?

   Micul Prinț ne învață să ne bucurăm de lucrurile mici din viața noastră și ne dovedește faptul că adulții sunt mult mai triști decât copiii. A fi copil înseamnă a privi frumusețea în orice lucru, așa cum Micul Prinț o face cu planeta lui, cu oaia și cu floarea lui pe care o iubește nespus de mult. 

   „Voi sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte! Nimeni n-ar avea de ce să moară pentru voi. Floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că-i asemenea vouă. Ea însă, singură, e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am udat-o eu cu stropitoarea. Fiindcă pe ea am adăpostit-o eu sub clopotul de sticlă. Fiindcă pe ea am ocrotit-o eu cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis eu omizile, în afară doar de câteva, pentru fluturi. Fiindcă pe ea am ascultat-o eu cum plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar cum tăcea. Fiindcă e floarea mea.”

   Copiii iubesc mult mai mult viața pentru că ei o trăiesc la maxim în fiecare secundă. Copiii sunt exemplul demn de urmat pe care, din păcate, adulții nu știu să îl urmeze.


   Iar de multe ori ar fi mai simplu dacă am fi și noi o vulpe, un prinț sau un trandafir dornic să fie iubit de cineva și atât. Fără complicații, fără viața de ,,oameni mari”.
~
   Încă de când eram mică, cam cât Micul Prinț, încă de atunci am adorat această poveste și s-a numărat printre preferatele mele alături de Poveștile cu Apolodor, pinguinul pe care toți îl știm. Nu-i așa? Dulcile povești ale copilăriei!

   Cum am spus, Antoine de Saint-Exupéry a fost mereu în ochii mei un ,,om mare” ce și-a păstrat sufletul de copil. Mi s-a părut dintotdeauna adorabil felul în care el alegea să deseneze întrucât atunci când arta este combinată cu sclipici totul iese briliant! Așa cum a ieșit și puștiul cu păr auriu și vise în inimă...

   Asta este ceea ce a reusit de Saint-Exupéry cu această mică poveste despre un copil ce a îndrăznit să viseze. Iar acel copil sunt și eu cât și fiecare dintre noi, problema e că unii dintre noi ne-am rătăcit de pe planeta noastră, de lângă floarea noastră și ne-am transformat în locuitorii planetelor vecine, înstrăinați de propriul suflet. Eu aleg să fiu un Micul Prinț, voi?

   „Toţi oamenii mari au fost cândva copii…dar doar câţiva dintre ei îşi mai amintesc”.


Micul Prinț este publicată întro ediție minunată la Editura Humanitas.
O puteți achiziționa de pe site-ul editurii sau de pe Cartepedia.ro.

Lectură plăcută, dragilor! :)







marți, 21 iulie 2020

Recenzie-Bilete înveninate de Vi Keeland & Penelope Ward

iulie 21, 2020 0 Comments

Titlu: Bilete Înveninate


Autor: Vi Keeland & Penelope Ward


Editura: Trei, colecția Eroscop


Nr. Pagini: 350


Traducere: Daniela Purgaru


Punctaj: 4/5


   Charlotte Darling se află într-o perioadă neagră a vieții ei, după ce Todd, logodnicul ei, a înșelat-o cu secretara lui chiar înainte de nuntă, ceea ce a dus la ruperea logodnei lor. Pentru că Todd era șeful ei, acum și-a pierdut și slujba iar tot ce i-a rămas de făcut este să vânda rochia de mireasă pe care nu a mai apucat să o poarte.


   ,,Totul a început cu un misterios bilețel albastru ascuns într-o rochie de mireasă. Ceva albastru. Mă aflam într-un magazin cu haine vintage, unde am făcut o descoperire uluitoare. Cusut în căptușeala unei fabuloase rochii de mireasă era cel mai încântător mesaj pe care îl citisem vreodată.”

   ,,Numele scris în relief pe hârtia albastră era Reed Eastwood, cel mai romantic bărbat de pe pământ. Dacă fanteziile mele despre marea iubire s-ar fi oprit aici...”


   Charlotte probează rochia și se îndrăgostește de ea, chiar dacă era vizibil mai mică cu două numere și decide să dea rochia ei la schimbul rochiei minunate cu pene care împreună cu micul bilet reprezentau pentru ea faptul că iubirea adevărată încă există. Dar cum de ajunsese această rochie să fie vândută? Cine era Reed Eastwood și ce îi făcuse Alisson acestui bărbat minunat? Căci la câtă iubire era pusă în acest bilet, Charlotte era sigură că nu el a părăsit-o pe ea.


   Cu un simplu search la o beție, Charlotte îl găsește pe Reed Eastwood, un bărbat fermecător, frumos, care îți taie respirația. Printre pozele de pe facebook-ul lui ea găsește și o poză cu Alisson și află că nunta lor nu a mai avut loc iar ceva în sufletul ei se aprinde plin de speranță și, printre aburii alcoolului, după ce află unde lucrează, decide să programeze o întâlnire cu ,,Domnul cu ochi strălucitori”, așa că programează vizionarea unui apartament de 12 milioane de dolari pe care nu și l-ar permite niciodată.


   A doua zi când se trezește din mahmureală și realizează ce a făcut, ea alege să își continue jocul, se îmbracă într-o rochie frumoasă și o pereche de tocuri și pleacă spre vizionare unde este lovită de o cu totul altă față a bărbatului romantic din spatele biletului. Nu, bărbatul pe care îl întâlnește este cinic, arogant, ironic și rece, este total opusul așteptărilor sale. 


   Reed o demască, o ironizează și îi face morală că i-a irosit timpul amenințând-o cu paza. Vorbele lui sunt picătura care au umplut paharul iar sufletul ei clachează și se revarsă în lacrimi amare și în suspine...


   Suspine pe care le aude Iris Locklear, o doamnă în vârstă care o aude plângând și începe să îi povestească despre iubirea vieții ei și despre povestea lor care se aseamană atât de mult cu a lui Charlotte.


   După ce Charlotte îi povestește lui Iris totul, începând de la faptul că a fost adoptată, că a studiat sculptura la facultatea de arte, că a găsit rochia și că a ajuns acum aici, pare că Iris reprezintă o șansă la o nouă viață pentru Charlotte pentru că ea conducea o companie renumită de administrare a proprietăților imobiliare înființată cu mulți ani în urmă cu soțul ei și decide să îi ofere lui Charlotte un post aici.


   Însă șocul lui Charlotte apare atunci când află că Reed este nepotul lui Iris și că ea avea să fie asistenta personală a amândurora.


   ,,Soarta a făcut să fie noul meu șef. Asta însă n-o să mă împiedice să aflu povestea din spatele ultimei sale scrisori de dragoste. Care nu s-a terminat cu Și au trăit fericiți pănâ la adânci bătrâneți. Dar nu se compară cu povestea dintre noi. Care e mai înflăcărată, mai pasională și mai surprinzătoare decât tot ce mi-aș fi putut imagina vreodată. Ceva nou. Și habar n-am cum se va sfârși.”

   După ce depășesc șocul reîntâlnirii și acceptă că vor lucra împreună, totul între ei pare să iasă cu scântei urmate de bilete înveninate lăsate de Reed pe biroul ei. Încă departe de bărbatul romantic și dulce, Reed nu ratează nicio ocazie să o tachineze pe Charlotte iar în curând cei doi devin cei mai apropiați inamici a căror chimie este palpabilă de la o poștă!


   Însă ceea ce încearcă Charlotte să afle este povestea dintre el și Allison. Nici destăinuirile despre propria viață, nici întrebările nepotrivite nu îl fac pe Reed să vorbească despre asta...


   Curând, Charlotte își face o listă de nebunii, propria variantă pentru un bucket list, și este șocată să afle că și Reed își face propria listă de nebunii iar cei doi cad de comun acord să se ajute unul pe celălalt cu îndeplinirea nebuniilor.


   Începând să petreacă tot mai mult timp împreună, niciunul dintre ei nu mai poate ascunde atracția și nici gelozia iar Iris este cea care complotează de fiecare dată pentru a-i aduce tot mai aproape. Însă Reed este cel care dă mereu înapoi...

   Atras la fel de mult de Charlotte, ezitarea și refuzurile lui Reed sunt inexplicabile până în momentul în care adevărul iese la iveală total neașteptat și dureros pentru femeia care începe să îl iubească. Când Charlotte află secretul lui Reed, lacrimile și compasiunea pun stăpânire pe ea și este gata să accepte tot ce înseamnă să îl iubească pe Reed, fără să repete greșelile lui Allison.


   ,,-Încerc din răsputeri să fac ce trebuie. Dacă îmi pierd cumpătul și mă ofer ție, n-o să mai vreau să te las să pleci. Și nu ar fi corect. Visez la cum ar fi să mă pierd în tine, să nu am nicio grijă pe lume.”

   ,,-Cred că e mai bine să prețuiești ani de zile o amintire care uneori poate să doară decât să nu o ai deloc.”

   Și astfel, după o noapte de iubire, Reed promite să nu se mai repete nimic între el și Charlotte dar pare că universul face tot ce e posibil să îi aducă împreună iar. Destinul și-a spus cuvântul de la bun început dar Reed i se împotrivește în fiecare secundă.

      ,,Voi fi bine indiferent de ceea ce se întâmpla între mine și Reed, pentru că eu mă aveam pe mine. Și eram puternică-perfect imperfectă.”


   Dar Reed și-ar fi dorit să o aibă iar atunci când simte că îi scapă printre degete, panica pune stăpânire pe el. Când Charlotte se îndreaptă spre Roma pentru a-și îndeplini ultima dorință din lista cu nebunii, Reed înnebunește de gelozie. 


   Care este secretul lui Reed? Și oare va putea el să treacă peste traumele trecutului și să accepte viața așa cum e ca să o aibă pe femeia pe care a ajuns să o iubească? Va cunoaște el felul în care Charlotte l-a găsit? Căci dacă nici ăsta nu este destin...


   Cu o ultimă dorință drumul lor pare să se termine. Dar dacă sfârșitul este de fapt un nou început?

~

   În sfârșit am pus mâna și pe Bilete înveninate, momentan, ultima dintre cărțile traduse ale minunatelor Vi și Penelope! Cu toate că au fost cărți destul de ușoare, știu că  Penelope Ward și Vi Keeland au o mulțime de cărți peste cele traduse la noi, însă chiar și acestea au avut acel ceva special care m-a sensibilizat, așa cum a fost finalul Biletelor Înveninate...cine ar fi crezut că o carte cu un așa nume se va termina cu un bilet romantic? Ei bine, eu da :) Însă nu mă așteptam la acest final...


   Unul mai minunat ca altul... Așa a fost și Reed, un bărbat arogant ( din nou slăbiciunea mea pentru personajele masculine arogante), un bărbat romantic și rănit, un bărbat neîncrezător dar fascinant! Când am citit lista de nebunii a lui Reed descopeream câte o nouă latură a bărbatului care purta permanent o mască. Dar asemenea unui joc de teatru, masca a căzut când s-a închis cortina iar Charlotte a fost în spatele cortinei cu Reed.


   Charlotte m-a făcut să o îndrăgesc din prima cu firea ei visătoare de artist și cu micile ei certuri tastate în aer (veți vedea la ce mă refer). Mi-a plăcut felul în care ea a cumpărat o rochie prea mică pentru ea doar pentru faptul că acea bucată de material era pentru ea dovada iubirii adevărate, cu toate că rochia reprezenta de fapt opusul. Dar pentru Charlotte avea o altă semnificație și mi-a plăcut enorm asta la ea!


   Iris a fost un personaj pe care l-am adorat pentru că face parte din categoria pe care o știm toți de personaje înțelepte care te ghidează către alegerile corecte și care te învață din propriile lor greșeli. Iris a fost ca o gură de aer proaspăt lăsând calm și liniște în urma scenelor tensionate dintre Reed și Charlotte.


   Cu toate că aș încadra-o în categoria cu cărți mai slabe decât așteptările mele, finalul a venit cum nu se putea mai bine iar pe mine m-a prins într-o pasă mai emoționantă și m-a făcut să vărs lacrimi pentru acele ultime patru pagini iar pentru asta, v-o recomand și vouă, mai ales dacă vreți o lectură ușoară! :)


Puteți găsi acest volum cât și restul celor scrise de aceleași autoare la Editura Trei în colecția Eroscop.

Le puteți achiziționa  atât de pe site-ul editurii cât și de pe Libris.ro
Lectură plăcută, dragilor! :)




marți, 14 iulie 2020

Recenzie-Vocea lui Archer de Mia Sheridan

iulie 14, 2020 0 Comments
 
   Titlu: Vocea lui Archer
   Autor: Mia Sheridan
   Editura: Epica Publishing House
   Nr. Pagini: 413
   Traducere: Adina Pintea
   Punctaj: 5/5
EXISTĂ, OARE, RĂNI PE CARE IUBIREA SĂ NU LE POATĂ VINDECA?
   Archer Hale este bărbatul fără voce, discret, ignorat de toți oamenii din oraș, bărbatul considerat nebun de către toți. De către toți în afară de Bree Prescot, tânăra pentru care vocea lui Archer răsună și reverberează mai puternic decât orice sunet din univers.
   Când Archer avea doar șapte ani, el a pierdut totul, inclusiv vocea lui și a ajuns să locuiască cu unchiul său care s-a stins din viață cu patru ani în urmă. De atunci el nu a mai avut pe nimeni și nu a mai îndrăznit să apară sub privirile curioase ale oamenilor.
   Asta până când Bree Prescot a apărut în viața lui. Bree a ajuns în micul Pelion pentru a-și vindeca sufletul după o traumă zguduitoare ce a avut loc în urmă cu câteva luni când tatăl ei a fost ucis. În timp ce încearcă să își găsească un cămin în căsuța și în orașul în care a ajuns, Archer apare în calea ei trecător dar ca o speranță asemănătoare dorințelor din puf de păpădie.
   Nimeni nu l-a observat pe Archer, nimeni nu a încercat să discute cu el vreodată, nimeni nu a încercat să îi aline rănile. El a fost doar copilul prea distrus al orașului. Dar Bree regăsește propria suferință în cea a bărbatului tăcut care spune mai multe decât ar spune cuvintele rostite.
   ,,Îmi veni brusc în minte faptul că Archer Hale învățase un limbaj întreg, dar nu avusese pe nimeni cu care să-l folosească. Până am apărut eu.”
   ,,Archer, ești o persoană reală, poți să-ți trăiești viața așa cum și-o trăiesc și ceilalți. Cine ți-a spus că nu poți face asta?”
   Când Bree începe să apară tot mai mult în viața lui, ea îi dezvăluie adevărul despre trecutul ei, că tatăl ei a fost surd și că știe limbajul semnelor, astfel distrugând barierele din jurul inimii lui, fiind singura care putea discuta cu el, singura care încerca să o facă.

   Când vărul lui Archer, Travis Hale, polițistul orașului, se arată interesat de Bree, totul ia o întorsătură periculoasă, mai ales că Travis devine pentru vărul său prietenul gata să te înjunghie pe la spate, așa cum și face cu Archer în speranța de a o face pe Bree să îl părăsească.

   Dar dragostea și conexiunea dintre cei doi este mai puternică decât orice pe lumea asta, mai puternic decât vor putea vreodată cuvintele să exprime.

   ,,-Te iubesc atât de mult încât mă doare
     -Nu trebuie să doară.
     -Totuși doare. Doare pentru că îmi e frică să te iubesc. Îmi este teamă că vei pleca și că voi rămâne din nou singur. Numai că de data asta ar fi de o sută de ori mai rău pentru că voi ști ce îmi lipsește. Nu pot...Vreau să pot să te iubesc mai mult decât îmi este teamă că te pierd și nu știu cum să fac asta. Învață-mă, Bree! Te rog învață-mă! Nu mă lăsa să distrug asta!”


   Dar ce e de făcut atunci când în loc să clădească totul, iubirea distruge speranța? Pentru Bree iubirea era o cărămidă ce consolidează dragostea adevărată în timp ce în ochii lui Archer totul era suma durerii și a suferinței. Dar atunci când iubești pe cineva nu se presupune că lași loc și suferinței?

   ,,Nu știu cum să fac toate astea. Meriți mai mult decât nimicul pe care ți-l ofer eu. Dar mă doare chiar mai tare ideea de a te lăsa să pleci. Încă încerc să înțeleg cum să fac și sunt atâtea lucruri împotriva noastră...”

   Când soarta pare că se împotrivește iubirii lor, când vocea lui Archer devine tot mai slabă, când temerile pun stăpânire pe el și totul pare gata să se dărâme, el îi povestește lui Bree cea mai sumbră zi din viața lui, ziua în care, sub un cer senin și-a pierdut vocea și sufletul. 


   Bree îi este alături lui Archer trup și suflet iar inima ei l-a ales pe el dintre toți, pe bărbatul tăcut a cărei tăcere răsună în inima ei în mii de cuvinte pentru că ea îl acceptă pe el așa cum e, cu totul, îl iubește cum nu a mai fost iubit de mult timp. Asemenea goblenurilor mamei ei, așa este și Archer, bărbatul frumos și distrus pe care îl va iubi pentru totdeauna.


   Dar uneori nici măcar iubirea nu poate repara un suflet distrus iar tot ce ne rămâne este ca noi se ne vindecăm cu ajutorul propriului nostru sine, așa cum alege și Archer.

   Archer ura gândul că dacă Bree ar dispărea el s-ar spulbera. Dacă Bree nu ar fi, viața lui nu ar mai avea sens. ,, Ce faci cu viața ta, Archer?” O întrrebare al cărui răspuns alege să îl afle singur plecând de lângă singura femeie care a existat vreodată în viața lui și care l-a iubit. ,,Trebuie să simt că sunt o persoană care merită să câștige”

   Cândva, dragostea lor era tot ce aveau dar este oare dragostea cea care trebuie să vindece rănile întipărite pe un om distrus? Tot ce îi mai rămâne lui Bree este să șoptească în fiecare zi spre cer ,, Întoarce-te la mine!” Dar atunci când fericirea pare aproape, totul le scapă printre degete. Inimile lor sunt făcute să bată la unison sau sunt menite să fie zdrobite de un destin crud, asemenea unui blestem care e gata să le sfâșie spiritul și sufletul?

   Ce faci când nu mai poți șopti iar singura persoană care îți aude vocea este cea pe care ai putea s-o pierzi în orice clipă?

~
   Îmi șterg o ultimă lacrimă de pe obraz și vă spun că această carte mi-a zguduit inima, sufletul și spiritul așa cum Bree a făcut-o cu Archer. Vocea lui Archer este o carte care sângerează suferință în cuvinte și care a intrat în inima mea și va rămâne acolo pentru totdeauna.

   Dacă până acum am mai numit cărți ca fiind atipice, Vocea lui Archer trebuie să fie definiția unei cărți atipice dar care atinge realitatea cu o notă foarte dureroasă. Cu ceva timp în urmă, am ales un top al celor mai profunde și dureroase cărți pe care le-am citit, printre care și Aerul Pasiunii, Hopeless, Totul se termină cu noi, dar astăzi adaug aici și Te-am ales pe tine și Vocea lui Archer. Aceste cărți mi-au mângâiat sufletul și m-au rănit cum nu mi-aș fi imaginat.

   Pe Bree am catalogat-o de la bun început ca fiind o persoană puternică și m-am regăsit în caracterul ei foarte mult. Dornică să scape de trecutul ei, ajunge să îl întâlnească pe cel mai frumos și cel mai distrus bărbat din lume. Archer mi-a făcut inima să plângă la fiecare pagină iar aproape totul legat de el, de la înfățișare, la haine, la povestea vieții lui și la inima blândă și inocentă m-au impresionat profund și m-au zguduit cu adevărul crud al realității făcându-mă să realizez că în lume există o mulțime de alți Archer puternici, frumoși și poate neînțeleși, speriați și singuri. Dar acum știu că ei de fapt au o voce!

   Pentru mine fiecare carte reprezintă mai mult sau mai puțin, o lecție iar această carte este, din punctul meu de vedere, o lecție tăioasă de care aveam nevoie și de care, cu siguranță, are oricine nevoie. Mia Sheridan a conturat două personaje uimitoare ce mi-au dărâmat din temelii emoțiile, sentimentele și gândurile. E de prisos să spun că am adorat cu toată inima mea această carte și am vărsat lacrimi ore întregi în fața suferinței protagoniștilor.

   Nu cred că aș avea de comentat nici măcar un aspect negativ legat de povestea scrisă de Mia, nu cred că îi lipsește absolut nimic acestei cărți pentru că este perfectă și pentru că acum are un loc special în inima mea.

   Cred că cel mai important este ca noi să auzim cu adevărat vocea lui Archer iar eu am auzit-o, am auzit fiecare cuvânt. Acum este rândul vostru să o auziți!


Cărțile scrise de Mia Sheridan sunt publicate la Editura Epica Publishing House.
Puteți achiziționa volumele de pe site-ul editurii, de pe Libris.ro sau de pe Cartepedia.ro
Lectură plăcută, dragilor! :)