,,-Joseph, sunt zile în care mă întreb dacă n-ar fi mai bine să fiu evreu, îmi spunea el, cu ochii strălucind de încântare.-Nu, părinte, rămâneți creștin, nu vă dați seama ce noroc aveți.”
Suntem în Belgia anului 1942, când amenințarea celui de al doilea război mondial răspundea teroare printre evrei. Aceștia, nevoiți să fugă sau să se ascundă, făceau orice pentru a evita soarta cruntă a lagărelor naziste.
Cel mai dureros este că nenumărate familii sunt despărțite. Încercând să își adăpostească copiii, bărbații şi femeile fugare îi lasă în grija oricui nu îmbracă suflet de evreu.
Astfel, micul Joseph ajunge în inima unei biserici catolice, acolo unde părintele Pons și aliații săi ascund nenumărați copii de evrei sub acte false, într-un internat catolic.
Nu numai că Joseph se ascunde perfect în spatele noii sale identități, însă acesta, la cei doar șapte ani ai săi, devine fascinat de părintele Pons, dornic să învețe orice are acesta de oferit. Tora și Cabala, ebraica, tradițiile, orice pentru ca la finalul acestui război să nu se stingă urma lor.
In catacombele sinagogei sale, acolo unde Dumnezeu pare că i-a uitat, părintele plantează sămânță cu sămânță, speranță în sufletele copiilor.
La fiecare control al naziștilor, micile lor suflețele le stau în gât, iar internatul miroase a teroare, însă părintele i-a învățat atât de bine să se prefacă...
În numele Domnului, părintele Pons a creat cei mai buni mincinoși. I-a ascuns, i-a îngrijit, i-a ocrotit, i-a învățat că binele există. Numai că nu în inimile naziștilor, nu în cea a lui Hitler. Ci în a oamenilor care nu sunt evrei, dar care au adoptat haina de evreu împreună cu ei.
Precum Noe, părintele a îmbarcat pe arca lui făpturile lui Dumnezeu pentru a le salva. Și numai acum, putem înțelege ce sacrificiu și-a asumat părintele care a luat pe arca sa toți evreii pe care i-a întâlnit.
Una dintre cele mai dure perioade din istorie ne-a dovedit că printre cei care nu au suflete, au fost o mulțime de oameni care și l-au vândut pe al lor în numele binelui, pentru a salva. Copilul lui Noe este despre speranță, salvare și sacrificii. Despre dragoste și despre nedreptate.
Însă vor reuși oare părintele Pons și Joseph să îi salveze pe toți atunci când trupele naziste vor păta mica sinagogă cu pașii lor care duhnesc a moarte?
Scriu aceste rânduri după ce am terminat de citit această minunăție. Nu există cuvinte care să exprime ce fac în sufletul meu ficțiunile istorice. În special cele unde este vorba de nazism și de măcelul pe care l-a făcut Hitler.
Nu am cuvinte nici să exprim dezgustul față de această figură istorică și față de toate păcatele pe care le-a făcut. Însă cumva, din ceva atât de trist și cumplit, s-au născut aceste povești minunate.
Și pot înțelege perfect de ce. Pentru că durerea de a ști că ceea ce citești a fost adevărat, e o cu totul altă experiență pentru cititori.
Durerea citirii unei ficțiune istorice bate orice altă lectură. Pentru că este o ficțiune, însă poveștile similare care au existat sunt atât de multe, atât de reale și atât de dure încât nu ai cum să nu fi mișcat de astfel de cărți.
Mi-a plăcut de micul Joseph din toată inima. Băiețelul de șapte ani care a trăit în teroare, atât de inteligent, atât de inocent, cu simțul umorului, atât de devotat și atât de iubitor.
Joseph, Rudy și părintele Pons m-au înduioșat cu dragostea și cu bunătatea lor. La fel și doamna ,,Ei, drăcia dracului", care a reprezentat un adevărat pilon în siguranța și protecția copiilor din internatul catolic al părintelui Pons.
Mi-au rupt inima secvențele cu cântece, de parcă puteam auzi prin pagini jalea și durerea mamelor care le cantau. Mi-au rupt inima, despărțirile, regăsirile și dorul, descrise atât de tragic și de sfâșietor.
Simt că îmi plânge inima după această carte. Copilul lui Noe nu e doar inspirată după Noe și arca lui, este o întreagă poveste despre salvare și sacrificiu, despre oamenii care au riscat atâtea adăpostind evrei. Despre oamenii care nu au ținut cont decât de faptul că noi toți avem o inimă care arată la fel, indiferent de toate celelalte care ne diferențiază. Nazismul a fost ceva cumplit. Însă eroii acelei perioade sunt prea mulți pentru ca noi să-i știm sau să-i putem aminti.
Sunt sigură că au fost nenumărați, ca părintele Pons. Oamnei care au riscat totul pentru viața altora. Pentru că atunci când asiști la o nedreptate, te răzvrătești. De aceea acest personaj, al părintelui îmi va rămâne în suflet mereu. A fost un salvator.
Schmitt reușește să scrie niște capodopere. Uneori nu înțeleg cum un om poate scrie așa, de parca ne-a intrat în suflete și ne-a luat toate credințele și convingerile și s-a apucat să scrie cu acestea. Uneori simt că Schmitt scrie din propria mea gândire și simțire. Este atât de normal să rezonezi cu totul cu cărțile sale, încât e ireal.
Micul Joseph este imaginea tuturor copiilor care au adoptat o nouă identitate din dorința de a trăi. Și cum să nu salvezi oamenii care își doresc cu atâta foc să trăiască?
Copilul lui Noe este o carte zguduitor de frumoasă, zguduitor de tristă, incredibil de bine scrisă! Este o poveste născută din empatie, talent, umanitate și sensibilitate.
Numai un om de o sensibilitate aproape violentă poate da naștere unor astfel de povesti. Cu lacrimi în ochi și cu sufletul greu, ma înclin în fața lui Schmitt, acest om care abordează cele mai sensibile subiecte. Si care o face cu o admirabilă măiestrie! Sublim! Copilul lui Noe este și va rămâne una dintre cărțile mele de suflet!
Cu dragoste,
Ruxandra de la Angels From Books
Bookstagram-ul meu unde puteți găsi pozele pe care le fac, desene, reacții, unboxing-uri și multe altele: @angelsfrombooks
0 Comentarii